Mărturisirile Baptiştilor Americani
Raport al Comitetului pentru Credinţa şi Mesajul Baptist
Sesiunea din 1962 a Convenţiei Baptiştilor de Sud, întâlnindu-se în San Francisco, California, a adoptat următoarea moţiune.
„De când raportul Comitetului referitor la Declaraţia de Credinţă şi Mesaj Baptist a fost adoptat în 1925, au fost făcute felurite afirmaţii din când în când, dar nu s-a făcut nici o afirmaţie rezumativă care ar putea fi ajutătoare acum, după cum este sugerat în Secţiunea 2 a acelui raport, sau o afirmaţie introductivă care ar putea fi folosită ca o interpretare a Afirmaţiei din 1925.
„De aceea, noi recomandăm, ca preşedintele acestei Convenţii să fie rugat să convoace o întâlnire a oamenilor care slujesc acum ca preşedinţii, din Convenţii din diferite state, care s-ar califica să fie membri ai Comitetului Convenţiei Baptiste de Sud, în baza paragrafului 18 din legile care guvernează Convenţia Baptiştilor de Sud, să prezinte către Convenţia din Kansas City câteva afirmaţii similare, care vor servi ca informaţii pentru bisericii, şi care pot sluji ca strategie pentru feluritele agenţii din Convenţia Baptiştilor de Sud. Se înţelege că orice grup sau indivizi pot aborda acest comitet pentru a sluji în cadrul acestuia. Cheltuielile acestui comitet vor fi suportate de Bugetul Operativ al Convenţiei.”
Comitetul dumneavoastră astfel constituit cere permisia de a prezenta raportul său, după cum urmează:
În toată munca sa, Comitetul dumneavoastră a fost conştient de contribuţia realizată până acum de afirmaţia „Credinţei şi Mesajului Baptist” adoptată de Convenţia Baptiştilor de Sud în 1925. Aceasta citează cu aprobare afirmaţia că „creştinismul este supranatural în originea şi istoria sa. Noi respingem orice teorie de religie care neagă elementele supranaturale din credinţa noastră.”
Mai mult, aceasta apare în introducerea la „afirmaţia despre naşterea istoriei Baptiste, despre natura şi funcţia mărturisirilor de credinţă din viaţa noastră religioasă şi denominaţională.” Astfel, aceasta este citată pe deplin ca parte din acest raport către Convenţie.
„Că ele consituie un consens de opinie a unor organisme Baptiste, mari sau mici, pentru instrucţiunile generale şi călăuzirea oamenilor noştri şi a altora referitor la acele articole are credinţei creştine, care sunt cel mai sigur susţinute între noi. Ele nu sunt intenţionate a adăuga ceva la condiţiile simple de mântuire descoperite în Noul Testament, şi anume, pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn.
„Că noi nu le considerăm ca fiind afirmaţii complete ale credinţei noastre, având vre-o calitate de finalitate sau infailibilitate. Ca şi în trecut, tot aşa Baptiştii din viitor ar trebui să se menţină liberi să revizuiască afirmaţiile credinţei lor după cum li se poate părea lor ca fiind înţelept şi avantajos oricând.
„Că orice grup de Baptişti, mare sau mic, are dreptul inerent de a alege pentru ei înşişi şi de a publica lumii o mărturisire a credinţei lor oricând ei ar putea gândi că este recomandat să facă astfel.
„Că singura autoritate pentru credinţă şi practică printre Baptişti este Scripturile din Vechiul şi Noul Testament. Mărturisirile sunt doar ghiduri în interpretare, neavând nici o autoritate asupra conştiinţei.
„Că ele sunt afirmaţii ale convingerilor religioase, extrase din Scripturi şi nu sunt pentru a fi folosite pentru a stânjeni libertatea de gândire sau investigare în alte domenii ale vieţii.”
Declaraţia din 1925 a recomandat ca „Mărturisirea de Credinţă din New Hampshire, revizuită în anumite puncte, şi cu câteva articole adiţionale crescând din anumite nevoi …” Comitetul dumneavoastră prezent a adoptat acelaşi model. Aceasta a căutat să clădească pe structura Declaraţiei din 1925, păstrând în minte „anumite nevoi” ale generaţiei noastre. Uneori aceasta a reprodus secţiuni din Declaraţie fără a le schimba. În alte cazuri aceasta a înlocuit cuvintele pentru claritate sau a adăugat propoziţii pentru a accentuare. În anumite puncte aceasta a combinat articolele, cu schimbări minore în cuvinte, pentru a se strădui să facă legăturile dintre anumite doctrine unele cu altele. Rezumativ, – de exemplu, „Dumnezeu” şi „Mântuire” – prin aceasta s-a căutat să se aducă împreună anumite adevăruri conţinute în toată Declaraţia din 1925 pentru a le face să se aibă legătură între ele mai clar şi mai concis. În nici un caz aceasta nu a căutat să şteargă sau să adauge la conţinuturile de bază din Declaraţia din 1925.
Baptiştii sunt un popor care profesează o credinţă vie. Această credinţă este înrădăcinată şi întemeiată în Isus Cristos care este „acelaşi ieri, şi azi, şi în vecii vecilor.” De aceea, singura autoritate pentru credinţă şi practică printre Baptişti este Isus Cristos a cărui voie este descoperită în Sfintele Scripturi.
O credinţă vie trebuie să experimenteze o înţelegere crescândă a adevărului şi trebuie să fie în mod continuu interpretată şi legată de nevoile fiecărei noi generaţii. În toată istoria lor de corpuri Baptiste, deopotrivă mari şi mici, ei au emis declaraţii de credinţă care cuprind un consens al credinţelor lor. Astfel de declaraţii nu au fost considerate niciodată ca fiind declaraţii complete, infailibile cu privire la credinţă, nici ca credeuri oficiale care poartă o autoritate obligatorie. Astfel această generaţie de Baptişti de Sud este în istorica lor succesiune de intenţie şi scop deoarece se străduieşte să afirme pentru vremea lor şi pentru climatul teologic acele articole ale credinţei creştine care sunt cel mai sigur susţinute printre noi.
Baptiştii accentuează calificarea sufletului înaintea lui Dumnezeu, libertatea în religie, şi preoţia credinciosului. Totuşi, acest accent nu ar trebui interpretat a însemna că există o absenţă a unor doctrine definite sigure pe care Baptiştii le cred, le nutresc, şi cu care ei au fost şi sunt acum identificaţi îndeaproape.
Este scopul acestei declaraţii de credinţă şi mesaj de a arăta anumite învăţături pe care noi le credem.
Herschel H. Hobbs, Preşedinte
Howard M. Reaves
Ed. J. Packwood
C. Z. Holland
W. B. Timberlake
C. V. Koons
Malcolm B. Knight
Dick H Hall, Jr.
Charles R. Walker
Walter R. Davis
Garth Pybas
V. C. Kruschwitz
Luther B. Hall
Robert Woodward
Douglas Hudgins
Paul Weber, Jr.
R. A. Long
Nane Starnes
C. Hoge Hockensmith
Hugh R. Bumpas
David G. Anderson
E. Warren Rust
Iacov H. Landes
R. P. Downey
I. Scripturile
Sfânta Biblie a fost scrisă de oameni inspiraţi divin şi este înregistrarea revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu faţă de om. Ea este comoara perfectă a instrucţiunilor divine. Ea îl are pe Dumnezeu ca autoritatea al ei, mântuire ca final al ei, şi adevărul, fără amestecul erorii, ca substanţă a ei. Aceasta revelează principiile prin care Dumnezeu ne judecă; şi de aceea este, şi va rămâne standardul prin care tot comportamentul uman, crezurile, şi opiniile religioase ar trebui încercate. Criteriul prin care trebuie interpretată Biblia este Isus Cristos.
Exod 24:4, Deuteronom 4:1-2, 17:19; Iosua 8:34; Psalmul 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isaia 34:16; 40:8; Ieremia 15:16;36 ; Matei 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 şi următoarele versete; 17:11; Romani 15:4; 16:25-26; 2 Timotei 3:15-17; Evrei 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21.
II. Dumnezeu
Există un singur Dumnezeu viu şi adevărat. El este inteligent, spiritual, şi personal – Fiinţă, Creator, Răscumpărător, Păstrător, şi Conducător al universului. Dumnezeu este infinit în sfinţenie şi în toate celelalte perfecţiuni. Lui îi datorăm cea mai înaltă dragoste, reverenţă şi ascutare a noastră. Dumnezeul veşnic se descoperă pe Sine către noi ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cu atribute personale distincte, dar fără diviziune a naturii, esenţei, sau fiinţei.
A. Dmnezeu Tatăl
Dumnezeu ca Tată domneşte cu îngrijirea providenţială a Lui peste universul Lui, creaturile Lui, şi peste curgerea istoriei umane, potrivit cu scopurile harului Său. El este Atotputernic, atot iubitor, şi atot înţelept. Dumnezeu este Tată în adevăr al celor care devin copii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. El este părintesc în atitudinea Lui faţă de toţi oamenii.
Geneza 1:1; 2:7; Exod 3:14; 6:2-3; 15:11 şi următoarele versete; 20:1 şi următoarele versete; Levitic 22:2; Deuteronom 6:4; 32:6; 1 Cronici 29:10; Psalmul 19:1-3; Isaia 43:3; 15; 64:8; Ieremia 10:10; 17:13; Matei 6:9 şi următoarele versete; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Romani 8:14-15; 1 Corinteni 8:6; Galateni 4:6; Efeseni 4:6; Co;. 1:15; 1 Timotei 1:17; Evrei 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7.
B. Dumnezeu Fiul
Cristos este Fiul veşnic al lui Dumnezeu. În întruparea lui ca Isus Cristos, El a fost zămislit de la Duhul Sfânt şi născut din fecioara Maria. Isus a revelat perfect şi a făcut voia lui Dumnezeu, luând asupra Lui cererile şi necesităţile naturii umane şi identificându-se complet cu omenirea, totuşi fără păcat. El a onorat legea divină prin ascultarea Lui personală, şi în moartea Lui pe cruce El a făcut provizia pentru răscumpărarea oamenilor din păcat. El a fost înviat dintre morţi cu un trup glorificat şi s-a arătat ucenicilor Săi ca persoana care era cu ei înainte de crucificarea Lui. El s-a înălţat la cer şi acum este înălţat la dreapta lui Dumnezeu, unde El este Unicul Mijlocitor, împărtăşind din natura lui Dumnezeu şi a omului, şi în care Persoană este efectuată împăcarea dintre Dumnezeu şi om. El se va întoarce în putere şi glorie pentru a judeca lumea şi a desăvârşi misiunea Lui răscumpărătoare. Acum El locuieşte în toţi credincioşii ca Domnul viu şi mereu prezent.
Geneza 18:1 şi următoarele versete; Psalmul 2:7 şi următoarele versete; 110:1 şi următoarele versete; Isaia 7:14; 53; Matei 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16; 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22-24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Romani 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Corinteni 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Corinteni 5:19-21; Galateni 4:4-5; Efeseni 1:20; 3:11; 4:7-10; Filipeni 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tesaloniceni 4:14-18; 1 Timotei 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evrei 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28, 24-28; 12:2; 13:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1 :1-7; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apocalipsa 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19;16.
C. Dumnezeu Duhul Sfânt
Duhul Sfânt este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat oamenii sfinţi din vechime ca să scrie Scripturile. Prin iluminare El îi capacitează pe oameni să înţeleagă adevărul. El îl înalţă pe Cristos. El convinge de păcat, dreptate şi judecată. El cheamă oamenii la Mântuitorul, şi efectuează regenerarea. El cultivă caracterul creştin, mângâie credincioşii, şi acordă daruri spirituale ărin care ei slujesc lui Dumnezeu prin biserica Lui. El sigilează credinciosul pentru ziua finală a răscumpărării. Prezenţa Lui în creştin este asigurarea lui Dumnezeu că îl aduce pe credincios la plinătatea staturii lui Cristos. El iluminează şi împuterniceşte credinciosul şi biserica în închinare, evanghelizare, şi slujire.
Geneza 1:2; Judecători 14:6; Iov 26:13; Psalmul 51:11; 139:7 şi următoarele versete; Isaia 61:1-3; Ioel 2:28-21; Matei 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:31; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 12:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Romani 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Corinteni 2:10-14; 3:16; 12:3-11; Galateni 4:6; Efeseni 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tesaloniceni 5:19; 1 Timotei 3:16; 4:1; 2 Timotei 1:14; 3:16; Evrei 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apocalipsa 1:10; 22:17.
III. Omul
Omul a fost creat prin actul special al lui Dumnezeu, în imaginea Lui proprie, şi este lucrarea care încoronează creaţia Lui. La început omul a fost inocent faţă de păcat şi a fost înzestrat de Creatorul Său cu libertatea de alegere. Prin alegerea lui liberă omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a adus păcatul în rasa umană. Ispitit de Satan, omul a călcat porunca lui Dumnezeu, şi a căzut din inocenţa lui originală; prin aceasta posteritatea omului moşteneşte o natură şi un mediu înclinat spre păcat, şi de îndată ce ei sunt capabili de acţiune morală, ei devin călcători şi sunt sub condamnare. Doar harul lui Dumnezeu poate să îl aducă pe om în sfânta Lui părtăşie şi îl poate face în stare pe om să împlinească scopul creator al lui Dumnezeu. Sacralitatea personalităţii umane este evidentă în faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea Lui proprie, şi prin faptul că, Cristos a murit pentru om; de aceea fiecare om posedă demnitate şi este vrednic de respect şi dragoste creştină.
Geneza 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Psalmul 1:8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isaia 6:5; Ieremia 17:5; Matei 16:26; Fapte 17:26-31; Romani 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6; 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Corinteni 1:21-31; 15:19, 21-22; Efeseni 2:1-22; Col.1:21-22; 3:9-11.
IV. Mântuirea
Mântuirea implică răscumpărarea omului în întregime, şi este oferită gratuit tuturor celor care îl acceptă pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor, Cel care prin sângele Lui a obţinut o răscumpărare veşnică pentru credincios. În cel mai larg sens al său, mântuirea include regenerarea, sfinţirea şi glorificarea. A. Regenerarea, sau naşterea din nou, este lucrarea harului lui Dumnezeu prin care credincioşii devin creaţii noi în Cristos Isus. Aceasta este schimbarea inimii lucrată prin Duhul Sfânt prin convingerea faţă de păcat, la care păcătosul răspunde prin pocăinţă faţă de Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus Cristos. Pocăinţa şi credinţa sunt experienţe inseparabile ale harului. Pocăinţa este o întoarcere autentică de la păcat spre Dumnezeu. Credinţa este acceptarea lui Isus Cristos şi dedicarea întregii personalităţi către El ca Domn şi Mântuitor. Justificarea este achitarea deplină şi milostivă a lui Dumnezeu pe baza principiilor dreptăţii Lui faţă de toţi păcătoşii care se pocăiesc şi cred în Cristos. Justificarea aduce credinciosul într-o relaţie de pace şi favoare cu Dumnezeu. B. Sfinţirea este experienţa, începând în regenerare, prin care credinciosul este pus de o parte pentru scopurile lui Dumnezeu, şi este capacitat să progreseze spre perfecţiune morală şi spirituală prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt locuind în el. Creşterea în har astfel trebui să continue în toată viaţa persoanei regenerate. C. Glorificarea este culmea mântuirii şi este starea finală şi de locuire a celor răscumpăraţi.
Geneza 3:15; Exod 3:14-17; 6:2-8; Matei 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 – 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Romani 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 şi următoarele versete; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10,13; 13:11-14; 1 Corinteni 1:18,30; 6:19-20; 15:10; 2 Corinteni 5:17-20; Galateni 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efeseni 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filipeni 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 şi următoarele versete; 1 Tesaloniceni 5:23-24; 2 Timotei 1:12; Tit 2:11-14; Evrei 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 – 2:11; Apocalipsa 3:20; 21:1 – 25:5.
V. Scopul lui Dumnezeu prin Har
Alegerea este scopul milostiv al lui Dumnezeu, iar potrivit cu acesta, El regenerează, sfinţeşte, şi glorifică păcătoşii. Aceasta este consistentă cu liberul arbitru al omului, şi cuprinde toate mijloacele în conexiune cu acest final. Este o arătare glorioasă a bunătăţii suverane a lui Dumnezeu, şi este infinit înţeleaptă, sfântă şi neschimbătoare. Aceasta exclude lauda şi promovează umilinţa. Toţi credincioşii adevăraţi rabdă până la sfârşit. Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în Cristos, şi i-a sfinţit prin Duhul Lui, nu vor cădea niciodată din Starea de har, ci vor persevera până la sfârşit. Credincioşii pot cădea în păcat prin neglijenţă şi ispită, iar prin aceasta ei fac Duhul să se întristeze, stricând harurile şi mângâierea lor, aducând reproş cauzei lui Cristos, şi judecăţi temporare asupra lor înşişi, totuşi ei vor fi păstraţi prin puterea lui Dumnezeu prin credinţă spre mântuire.
Geneza 12:1-3; Exod 19:5-8; 1 Samuel 8:4-7, 19-22; Isaia 5:1-7; Ieremia 31:31 şi următoarele versete; Matei 16:18-19; 21:28-45; 24:22;, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6;44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Romani 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7, 26-36; 1 Corinteni 1:1-2; 15:24-28; Efeseni 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tesaloniceni 2:13-14; 2 Timotei 1:12; 2:10,19; Evrei 11:39-12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2.
VI. Biserica
O biserică Nou Testamentală a Domnului Isus Cristos este un corp local de credincioşi botezaţi care sunt asociaţi prin legământ în credinţa şi părtăşia evangheliei, păzind cele două porunci ale lui Cristos, dedicaţi faţă de învăţăturile Lui, exercitând daruri, drepturi, şi privilegii investite în ei prin Cuvântul Lui, şi căutând să răspândească Evanghelia până la capătul pământului. Această biserică este un corp autonom, operând prin procese domocratice sub Domnia lui Isus Cristos. Într-o astfel de congregaţie membrii sunt în mod egal responsabili. Slujbele sale Scripturale sunt păstorii şi diaconii. Noul Testament vorbeşte de asemenea despre biserică, ca fiind trupul lui Cristos care include pe toţi cei răscumpăraţi din toate veacurile.
Matei 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Romani 1:7; 1 Corinteni 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efeseni 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 22; 5:22-32; Filipeni 1:1; Col. 1:18; 1 Timotei 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apocalipsa 2-3; 21:2-3.
VII. Botezul şi Cina Domnului
Botezul creştin este scufundarea unui credincios în apă în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Este un act de ascultare simbolizând credinţa credinciosului într-un Mântuitor crucificat, îngropat şi înviat, moartea credinciosului faţă de păcat, îngroparea vieţii vechi, şi învierea pentru a umbla în înnoirea vieţii în Cristos Isus. Este o mărturie a credinţei lui în învierea finală a celor morţi. Fiind o regulă a bisericii, aceasta este o pre-cerinţă pentru privilegiile membralităţii în biserică şi faţă de Cina Domnului. Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin împărtăşirea din pâine şi rodul viţei, comemorează moartea Răscumpărătorului şi anticipă a doua Lui venire.
Matei 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Romani 6:3-5; 1 Corinteni 10:16, 21; 11:23-29; Col.2:12.
VIII. Ziua Domnului
Prima zi a săptămânii este Ziua Domnului. Este o instituire creştină pentru a fi respectată în mod regulat. Aceasta comemorează învierea lui Cristos dintre morţi şi ar trebui folosită în exerciţii de închinare şi devoţiune spirituală, deopotrivă publică şi particulară, şi prin abstinenţa de la distracţiile lumeşti, şi odihna faţă de angajarea seculară, munca de necesitate şi milă fiind singura exceptată.
Exod 20:8-11; Matei 12:1-12; 28:1 şi următoarele versete; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 21:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Corinteni 16:1-2; Col 2:16; 3:16; Apocalipsa 1:10.
IX. Împărăţia
Împărăţia lui Dumnezeu include deopotrivă suveranitatea Lui generală faţă de univers şi domnia Lui particulară faţă de oamenii care în mod voit îl recunosc pe El ca Rege. În particular, Împărăţia este în domeniul mântuirii în care oamenii intră prin dedicarea, plină de încredere, asemenea unor copii, faţă de Isus Cristos. Creştinii ar trebui să se roage şi să lucreze pentru ca Împărăţia să vină şi voia lui Dumnezeu să se facă pe pământ. Deplina desăvârşire a Împărăţiei aşteaptă întoarcerea lui Isus Cristos şi sfârşitul acestui veac.
Geneza 1:1; Isaia 9:6-7; Ieremia 235-6; Matei 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Romani 5:17; 8:19; 1 Corinteni 15; 24-28; Col. 1:13; Evrei 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10’ 4:13; Apocalipsa 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22.
X. Ultimele Lucruri
Dumnezeu, în timpul Său şi în felul Său, va aduce lumea la finalul ei potrivit. Potrivit promisiunii Lui, Isus Cristos se va întoarce în mod personal şi vizibil în slavă pe pământ; cei morţi vor fi înviaţi; şi Cristos va judeca oti oamenii după dreptate. Cei nedrepţi vor fi trimişi în Id, locul de pedeapsă veşnică. Cei drepţi, în trupurile lor înviate şi glorificate vor primi răsplata lor şi vor locui pentru totdeauna în Cer cu Domnul.
Isaia 2:4; 11:9; Matei 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44;25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Romani 14:10; 1 Corinteni 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Corinteni 5:10; Filipeni 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tesaloniceni 4:14-18; 5:1 şi următoarele versete; 2 Tesaloniceni 1:7 şi următoarele versete; 2; 1 Timotei 6:4; 2 Timotei 4:1, 8; Tit 2:13; Evrei 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 şi următoarele versete; 1 Ioan 2:28; 3:2; jude 14; Apocalipsa 1:18; 3:11; 20 – 22:13.
XI. Evanghelizarea şi Misiunile
Este datoria şi privilegiul fiecărui ucenic al lui Cristos şi a fiecărei biserici a Domnului Isus Cristos să se străduiască să facă ucenici din toate naţiunile. Naşterea din nou a duhului omului prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu înseamnă naşterea iubirii pentru alţii. Efortul misionar din partea tuturor stă astfel pe o necesitate spirituală a vieţii regenerate, şi este poruncită expres şi repetată în învăţăturile lui Cristos. Este datoria fiecărui copil al lui Dumnezeu să caute în mod constant să câştige pe cei pierduţi la Cristos prin efort personal şi prin toate celelalte metode în armonie cu evanghelia lui Cristos.
Geneza 12:1-3; Exod 19:5-6; Isaia 6:1-8; Matei 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Romani 10:13-15; Efeseni 3:1-11; 1 Tesaloniceni 1:8; 2 Timotei 4:5; Evrei 2:1-3; 11:39 – 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apocalipsa 22:17.
XII. Educaţia
Cauza educaţiei în Împărăţia lui Cristos este coordonată cu cauzele misiunilor şi binefacerea generală, şi ar trebui să primească împreună cu acestea susţinerea liberă a bisericilor. Un sistem adecvat de şcoli creştine este necesar pentru un program spiritual complet pentru oamenii lui Cristos. În educaţia creştină ar trebui să existe o balanţă potrivită între libertatea academică şi responsabilitatea academică. Libertatea în orice relaţie ordonată a vieţii umane este totdeauna limitată şi niciodată absolută. Libertatea unui învăţător, într-o şcoală, colegiu sau seminar creştin, este limitată de predominanţa lui Isus Cristos, prin natura autoritară a Scripturilor, şi prin scopul distinct pentru care şcoala există.
Deuteronom 4:1,5,9,14; 6:1-10; 31:12-13; Neemia 8:1-8; Iov 28:28; Psalmul 19:7 şi următoarele versete; 119:11; Proverbe 3:13 şi următoarele versete; 4:1-10; 8:1-7, 11, 15:14; Eclesiastul 7:19; Matei 5:2; 7:24 şi următoarele versete; 7:24 şi următoarele versete; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Corinteni 1:18-31; Efeseni 4:11-16; Filipeni 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Timotei 1:3-7; 2 Timotei 2:15; 3:14-17; Evrei 5:12 – 6:3; Iacov 1:5; 3:17.
XIII. Administrarea
Dumnezeu este sursa tuturor binecuvântărilor, temporale şi spirituale; tot ceea ce avem şi suntem îi datorăm Lui. Creştinii au o datorie spirituală faţă de toată lumea, o sfântă însărcinare în evanghelie, şi o administrare obligatorie a posesiunilor lor. De aceea ei sunt sub obligaţia de a-l sluji pe El cu timpul lor, talentele, şi posesiunile materiale; şi ar trebui să recunoască toate acestea ca fiind încredinţate lor pentru a le folosi spre gloria lui Dumnezeu şi a-i ajuta pe alţii. Potrivit Scripturilor, creştinii ar trebui să contribuie din mijloacele lor financiare, cu bucurie, în mod regulat, sistematic, proporţionat, şi în mod liber pentru avansarea cauzei Răscumpărătorului pe pământ.
Geneza 14:20; Levitic 27:30-32; Deuteronom 8:18; Mal. 3:8-12; Matei 6:1-4, 19-21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21, 42; 16:1-13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Romani 6:6-22; 12:1-2; 1 Corinteni 4: 1-2; 6:19-20; 2 Corinteni 8-9; 12:15; Filipeni 4:10-19; 1 Petru 1:18-19.
XIV. Cooperarea
Oamenii lui Cristos ar trebui, după cum o cere ocazia, să organizeze astfel de asociaţii şi convenţii care să asigure în cel mai bun mod cooperarea pentru marile obiective ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel de organizaţii nu au nici o autoritate una asupra alteia sau asupra bisericilor. Ele sunt voluntare şi sunt corpuri de sfătuire desemnate pentru a obţine, combina şi direcţiona energiile oamenilor noştri în cea mai eficientă manieră. Membrii bisericilor Nou Testamentale ar trebui să coopereze unul cu altul pentru a duce mai departe misiunile de evanghelizare, educaţie şi binefacere, pentru extinderea Împărăţiei lui Cristos. Unitatea creştină în sensul Noului Testament este o armonie spirituală şi o cooperare voluntară pentru scopurile comune ale feluritor grupuri de oameni ai lui Cristos. Cooperarea este de dorit între felurite denominaţii creştine, când scopul care este de obţinut este în sine justificat, şi când astfel de cooperare nu implică nici o încălcare a conştiinţei sau un compromis faţă de loialitatea faţă de Cristos şi Cuvântul Său aşa cum este descoperit în Noul Testament.
Exod 17:12; 18:17 şi următoarele versete; Judg. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neemia 4:8:1-5; Matei 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 şi următoarele versete; Fapte 1:13-14; 2:1 şi următoarele versete; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Corinteni 1:10-17; 3:5-15; 2 Corinteni 8-9; Galateni 1:6-10; Efeseni 4:1-16; Filipeni 1:15-18.
XV. Ordinea creştină şi ordinea socială
Fiecare creştin este sub obligaţia de a căuta să facă voia lui Cristos în mod suprem în viaţa lui personală şi în societatea umană. Mijloacele şi metodele folosite pentru îmbunătăţirea societăţii şi întemeierea dreptăţii printre oameni, pot fi cu adevărat şi permanent ajutătoare, doar atunci când acestea sunt înrădăcinate în regenerarea individului prin harul mântuitor al lui Dumnezeu în Cristos Isus. Creştinul ar trebui să se opună, în spiritul lui Cristos, oricărei forme de lăcomie, egoism şi viciu. El ar trebui să lucreze pentru a îngriji de cei orfani, nevoiaşi, bătrâni, neajutoraţi, şi cei bolnavi. Fiecare creştin ar trebui să caute să aducă industria, guvernul şi societatea, ca un întreg sub influenţa principiilor dreptăţii, adevărului şi iubirii frăţeşti. Pentru a promova aceste scopuri, creştinii ar trebui să fie gata să lucreze cu toţi oamenii de bună voie în orice cauză bună, întotdeauna având grijă să acţioneze în spiritul iubirii fără a compromite loialitatea lor faţă de Cristos şi adevărul Lui.
Exod 20:3-17; Levitic 6:2-5; Deuteronom 10:12; 27:17; Psalmul 101:5; Mica 6:8’ Zaharia 8:16; Matei 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 şi următoarele versete; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Romani 12; 13; 14; 1 Corinteni 5:9-10; 6:1-7; 7:20-24; 10:23 şi următoarele versete; 11:1; Galateni 3:26-28; Efeseni 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tesaloniceni 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8.
XVI. Pacea şi Războiul
Este de datoria creştinilor să caute pacea cu toţi oamenii pe principiile dreptăţii. În acord cu spiritul şi învăţăturile lui Cristos, ei ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a termina orice război. Adevăratul remediu pentru spiritul de război este evanghelia Domnului nostru. Nevoia supremă a lumii este acceptarea învăţăturilor Lui în toate afacerile oamenilor şi naţiunilor, şi aplicarea practică a legii Lui de iubire.
Isaia 2:4; Matei 5:9, 34-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Romani 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evrei 12:14; Iacov 4:1-2.
XVII. Libertatea Religioasă
Dumnezeu singur este Domnul conştiinţei, şi El a lăsat aceasta liberă de doctrinele şi poruncile oamenilor care sunt contrare Cuvântului Lui sau nu sunt conţinute în acesta. Biserica şi statul ar trebui să fie separate. Statul datorează fiecărei biserici protecţie şi libertate deplină în urmărirea scopurilor spirituale ale acesteia. În oferirea unei astfel de libertăţi, nici un grup clerical sau denominaţie nu ar trebui să fie favorizat de stat mai mult decât alte grupuri. Conducerea civilă fiind ordinată de Dumnezeu, este de datoria creştinilor să acorde ascultare loială acesteia, în toate lucrurile care nu sunt contrare voii revelate a lui Dumnezeu. Biserica nu ar trebui să recurgă la puterea civilă pentru a-şi duce la îndeplinire lucrarea sa. Evanghelia lui Cristos contemplează numai mijloacele spirituale pentru urmărirea scopurilor sale. Statul nu are nici un drept să impună penalităţi pentru opiniile religioase de orice fel. Statul nu are nici un drept să impună taxe pentru a susţine orice formă de religie. O biserică liberă într-un stat liber este idealul creştin, şi aceasta implică dreptul de acces liber şi nestingherit la Dumnezeu din partea tuturor oamenilor, şi dreptul de a forma şi răspândi opiniile în sfera religiei fără interferenţe din partea puterii civile.
Geneza 1:27; 2:7; Matei 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Romani 6:1-2; 13:1-7; Galateni 5:1, 13; Filipeni 3:20; 1 Timotei 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19.
