Mărturisirile Baptiştilor Englezi
CONFESIUNEA COALHEAVER, 1745
de William Huntington (1745-1813)
EU CRED că orice om care este luminat să vadă părtăşia lucrării evangheliei, capabil să o primească în dragoste, care este binecuvântat să aibă inima mare, acces la Dumnezeu şi libertate în rugăciune, este liber de robia şi jugul legii lui Moise, în orice sens al cuvintelor: este născut liber, fiu al unei femei libere, făcut liber de Fiul lui Dumnezeu; este un cetăţean liber al Muntelui Sionului; are dreptul la toate privilegiile şi este moştenitorul Împărăţiei eterne a lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl L-a numit pe Fiul Său să proclame libertatea; Fiul a făcut pe om liber, Duhul Domnului este în om şi este libertate. Adevărul l-a făcut liber şi este liber cu adevărat şi trebuie să rămână liber, cu excepţia cazului în care abuzează de libertatea lui sau este călăuzit greşit şi se face din nou rob.
Cred că oricine priveşte la această lege a libertăţii perfecte şi intră în ea, este un ascultător sfinţit al Evangheliei şi un împlinitor al ei şi al lucrării credinţei, fiind binecuvântat în faptele lui. Şi oricine trimite un om liber înapoi la legea înrobitoare a lui Moise, ca singură regulă de viaţă îl trimite acolo pentru a fi sub blestemul faptelor lui, căci „lucrările legii sunt sub blestem.”
Cred că oricare ar fi regula de viaţă a sfântului, el este sub acea regulă; trebuie să îi fie supus, umblă în ea, lucrează după ea şi trăieşte după ea. Iar dacă acea regulă este legea lui Moise, sfântul este sub lege, subiect al ei, supunerea lui este faţă de lege, umblă după lege, lucrează după lege şi cel ce face aceste lucruri trăieşte în ele. Şi dacă este adevărat, lucrătorii după lege au dreptate: discipolii lui Moise şi cei supuşi tăierii împrejur, care se opun Evangheliei, erau singurii oameni ortodocşi şi deci toate acuzaţiile apostolilor împotriva lor nu aveau temei şi erau nedrepte.
Cred că Evanghelia oferă credinciosului tot ce acesta doreşte; şi este singura lui regulă de viaţă suficientă, altfel nu se poate spune că se află sub har, subiect al evangheliei, supus credinţei, care umblă în viaţa nouă, lucrător al neprihănirii prin credinţă şi unul care trăieşte prin credinţa în fiul lui Dumnezeu.
Cred că un adevărat slujitor al Domnului este numit un lucrător al Duhului, al lui Hristos, un predicator al evangheliei şi un ambasador al păcii; un administrator al harului, un evanghelist; că oricine are ca suficient pe Duhul, care Îl face pe Hristos Domn în toate, aşa cum a spus Pavel, predică evanghelia în toate domeniile ei şi o trăieşte, evanghelie care aduce pacea între Dumnezeu şi conştiinţă, prin credinţa în sângele Salvatorului, ţine cuvântul vieţii, ca un administrator bun al harului lui Dumnezeu; şi care conduce oamenii la Isus Hristos, îi uneşte cu El, aduce libertatea prin Duhul Sfânt, umblă iască şi are bucurie şi pace în a crede, acestea sunt persoanele care au dreptul la titlul de mai sus şi nimeni altul.
Cred că atâţia oameni care eşuează în credinţa lor şi sunt apostaţi de la mărturia de credinţă, se datorează faptului că nu au avut altă legătură care să îi ţină decât legea şi nici altă regulă de a umbla după ea decât poruncile. Dacă ar fi fost prinşi de legătura dragostei veşnice şi de regula evangheliei lui Pavel de viaţă veşnică, cred că lucrurile ar fi stat altfel.
Cred că dragostea este cea mai puternică legătură a legii Duhului de viaţă şi dragostea naturală este cea mai puternică legătură a legii naturii. Prima îi ţine pe Hristos şi biserică uniţi; a doua ţine împăraţii şi supuşii, părinţii şi familiile împreună. Unde lipseşte prima, apostazia este sigură, unde lipseşte a doua regatul şi casa vor fi curând împărţite. Cred cuvintele acestea „să ai şi să păstrezi, din această zi, la bine şi la rău, în boală şi în sănătate, să iubeşti şi să te bucuri până când moartea ne va despărţi,” este o lege care leagă şi este o regulă ce trebuie observată de orice cuplu căsătorit, atât timp cât trăiesc; femeia nu poate fi eliberată de această regulă până soţul ei este mort; abia atunci este liberă, dar nu până atunci.
Cred că nici un cuplu nu împlineşte acest legământ sau trăieşte după această regulă decât dacă se iubesc sincer, din inimă, căci dacă dragostea nu face rău vecinului, nu face rău nici soţului sau soţiei, care este mai aproape şi trebuie să fie mai drag decât toţi vecinii.
Cred că singurul motiv pentru atâtea divorţuri în lume, ne credincioşia, lipsa de constanţă, înşelarea între oamenii căsătoriţi se datorează faptului că nu au altă literă decât jugul legământului lor, nu au alte legături care să îi ţină în acele limite, doar acestea; nici o regulă după care să trăiască sau să umble, doar regula căsniciei, care este prea slabă, datorită poftei cărnii, pentru a face oamenii să fie constanţi sau soţiile să fie caste sau simple.
Cred că acolo unde sunt legături puternice de afecţiune mutuală, doamna nu l-ar abandona niciodată pe domn, nu ar ceda intrigilor şi nici ochiul lui nu ar fi nesăturat de ea, pentru acelaşi motiv ea nu va fi „ca putregaiul în oasele lui.” Prov. 12:4.
Cred că cei care fac legea lui Moise ca lege personală, trebuie să stea sau să cadă, să trăiască sau să moară prin această lege, când vin înaintea Celui căruia îi aparţine răzbunarea, şi cei care mor încălcând legea maritală îşi vor avea partea lor, căci Dumnezeu este răzbunătorul.
Cred că o congregaţie adunată prin predicare legală va fi curând despărţită de aceasta, căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, care nu dau viaţă, nici în literă, care aduce moartea.
Cred că un predicator al moralităţii (aşa cum este fals numit) înaintea unui popor fără viaţă, este în cel mai strict sens al cuvântului, un mort ce îngroapă morţii, sau aşa cum spune slujba de înmormântare, pune trupul şi sufletul în pământ, „cenuşă în cenuşă şi ţărână în ţărână”, de acolo nu se ridică nici o siguranţă sau speranţă sau înviere binecuvântată.
Cred că predicatorul care abandonează evanghelia va fi curând abandonat de aleşii lui Dumnezeu; şi cei care îl sprijină vor face puţin pentru a-l sprijini atunci: predicatorul începe cu Duhul şi sfârşeşte cu firea:ascultătorii încep în cuvânt şi sfârşesc în lume.
Cred că nu se găseşte nici o moralitate în nici un copil al omului, care sunt treziţi de Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul sfinţeniei şi al credinţei, al puterii, al dragostei şi al unei minţi sănătoase; căci dacă legea şi profeţii ar atârna de aceste două lucruri „să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău” nu poate fi nici un pic dintr-o astfel de moralitate într-o minte firească, ce este duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi a legii Lui; cu excepţia cazului în care poate fi dovedit că puritatea înfloreşte din mizerie, sfinţenia din păcat, dragostea din duşmănie, activitatea din moarte sau supunerea din rebeliune. Pavel numeşte neprihănirea omenească o haină murdară.
Cred că motivul pentru care Pavel iubea legea lui Dumnezeu în omul dinăuntru, nu se datora vreunui favor oferit de lege, ci pentru că era înnoit în duhul minţii lui de Duhul Sfânt, care a pus legea lui Dumnezeu în inima lui şi a scris-o în mintea lui: ceea ce i-a făcut mintea cerească şi l-a umplut cu pace şi viaţă.
Cred că cei care îl leagă pe credincios de legea lui Moise ca singură regulă de viaţă, nu întrebuinţează legea aşa cum trebuie, nici evanghelia, nu sunt nici credincioşi lui Moise, nici lui Hristos; nici păcătoşilor, nici sfinţilor. Nu sunt credincioşi lui Moise pentru că ei nu arată acuzaţiile lui, nici lui Hristos, pentru că nu Îl fac Totul totului, nici credinciosului, că îl trimit de la Muntele Sionului, unde sunt toţi prietenii lui adevăraţi; nici faţă de copii legământului, pentru că nu le arată starea, ci aplicând privilegiile Sionului, îi fac jucători pe scenă în oraşul lui Dumnezeu, până când Dumnezeu descoperă ce sunt ei; apoi ipocriţii din Sion se tem şi plâng Cine din noi va putea trăi în focul devorator? Cine va putea suporta focul veşnic?
Cred că libertatea evangheliei este la fel de mare ca robia legii, ca viaţa faţă de moarte, lumina de întuneric, dragostea de ură, mila de mânie sau salvarea de condamnare.
Cred că dacă evanghelia lui Hristos nu ar fi o regulă suficientă pentru viaţă, ca oamenii să creadă în ea, să i se supună să trăiască şi să umble după ea, oamenii nu ar fi niciodată pedepsiţi cu distrugerea veşnică din prezenţa lui Dumnezeu, a puterii şi slavei Lui, pentru că nu au avut cunoştinţă despre El şi supunere faţă de Evanghelia lui Isus Hristos.
Cred că atunci când Dumnezeu a spus „Acesta este Fiul Meu preaiubit, de El să ascultaţi” a implicat faptul că Hristos este Dumnezeul nostru, capul nostru, împlinitorul legii, rege, conducător şi toate cuvintele acestui rege pentru supuşii Lui nu ucid, ci sunt viaţă, iar lucrările legii sunt lucrările firii, iar dacă firea nu foloseşte la nimic, nici faptele ei nu folosesc la nimic: ce este născut din carne este carne, care nu poate moşteni viaţa veşnică; dar ce este născut din duh este duh, şi este moştenirea noastră viitoare.
Cred că termenul folosit „Legea este singura regulă de viaţă” este acelaşi în gura unor oameni ca şi „influenţă” este în gura unor gentlemeni cu şcoală, implică totul, dar nu stabileşte nimic. Un persecutor este influenţat de Satan, un om care pofteşte de Mamona, un om necurat de Belial, un idolatru de Moloh; cuvântul acesta le implică pe toate, atinge tot ce influenţează trupurile sau sufletele oamenilor, fie în cer, pe pământ sau în iad, deoarece ei sunt sub o influenţă. Sfinţii sunt sub legea duhului de viaţă şi al dragostei în această lume, şi astfel, ei sunt în cer, deoarece viaţa veşnică şi dragostea veşnică nu pier niciodată; iar păcătoşii se află sub legea păcatului şi a morţii în această lume, şi sunt sub vinovăţia păcatului şi a doua moarte în iad; şi cel ce poate pune aceste două legi pe un subiect poate fixa tulburarea.
Cred că amestecând legea cu evanghelia oferă ocazia curvei din Babilon să îşi construiască locaşul pe ea, deoarece ea a făcu loc întregii superstructuri de îndreptăţire prin fapte, meritele altora. Pocăinţa în carne, mijlocitori umani, lucrările firii, toate sunt cu ea, Hristos este copiat de antihrist, iar evanghelia aceasta slujeşte numai ca o cursă în care prinde şi ucide sfinţii lui Dumnezeu, care îndrăznesc să se opună.
Cred că forţarea legii ca singură regulă de viaţă a credinciosului este singura bază pe care stă arminianismul. Neprihănirea umană nu poate fi stabilită niciodată peste Evanghelia lui Hristos, deoarece „în ea este revelată neprihănirea lui Dumnezeu” şi numai neprihănirea Lui. Doctrina voinţei libere nu poate sta niciodată pe misterul voinţei bune şi suverane a lui Dumnezeu faţă de aleşii Lui; doctrina apostaziei finale nu poate niciodată să fie stabilită pe doctrina vieţii veşnice şi a dragostei; nici sistemul perfecţiunii carnale nu poate găsi o bază pe „o mare de sticlă care face manifeste consiliile inimii.”
Cred că legământul promisiunii aparţine moştenitorilor promisiunii; şi lucrarea Duhului este trimisă cu putere numai la moştenitorii vieţii veşnice; iar Evanghelia revelează neprihănirea lui Dumnezeu tuturor celor predestinaţi să fie chemaţi, îndreptăţiţi şi glorificaţi. Deci, a predica o evanghelie pură, care revelează neprihănirea lui Dumnezeu şi nu alta, o evanghelie care îl aşează înainte pe Salvator ca fiind totul pentru credincios şi pentru a împuternici şi menţine supunerea faţă de Evanghelia lui Hristos şi o experienţă a puterii ei şi a vieţii ei, supunere faţă de ea, umblarea, vorbirea în ea, care insistă asupra roadelor Duhului, lucrării neprihănirii, lucrării credinţei, lucrării dragostei, este singura cale de a fi folositor aleşilor lui Dumnezeu, şi de a glorifica pe Hristos. Această doctrină pune deoparte orice arminianism, şi îi fixează pe propriul lor legământ cu restul lumii şi sub comanda şi ameninţarea legii pe care ei construiesc şi la care privesc pentru neprihănire şi perfecţiune.
Cred că toată religia naţională, toate curţile inchiziţiei, toată demnitatea şi autoritatea lorzilor spirituali peste moştenirea lui Dumnezeu, toate ceremoniile şi formele umane de dumnezeire nu au bază în promisiunea necondiţională a vieţii veşnice, nici în influenţa puternică a Duhului asupra sufletelor aleşilor lui Dumnezeu: toate ac este lucruri trebuie să stea pe ceva ca „doctrina legii fiind singura regulă de viaţă”. Deci, auzim de o biserică şi de o religie sfântă, stabilită de lege, diferită de alta, despre care se spune „că este construită nu prin putere, ci prin Duhul lui Dumnezeu”.
Cred că doctrina legii, ca singură regulă de viaţă a credinciosului, a fost folosită de diferite feluri de oameni, deşi nu a adus nici viaţă, nici ajutor aleşilor lui Dumnezeu. Întregul cod al legii zeciuielii trebuie fixat pe o lege prin care toate zeciuielile, milosteniile, taxele, etc. sunt luate. Nu există nici o autoritate care să le ia de la oamenii fireşti, prin evanghelie; ci prin lege, şi ca fii lui Eli, prin forţă.
Cred că Evanghelia nu permite unui adevărat lucrător să conducă o parohie întreagă, nici să ia lucrurile fireşti de la oamenii fireşti, numai dacă sunt oferite – un ambasador al păcii nu trebuie să meargă din casă în casă: unde duce pacea la un fiu al păcii, acolo stă, mănâncă, bea ceea ce i se pune înainte; dacă va căuta lucruri spirituale, va găsi lucruri fireşti.
Când predicatorii aduc oameni la numele Domnului Dumnezeului nostru, Sfântul lui Israel, aceştia vin împreună cu aurul şi argintul lor, Isaia, lx. 9, cum se făcea în zilele apostolilor, când se converteau suflete la Hristos prin lucrarea lor, bogăţia convertiţilor era aşezată la picioarele lor.
Cred că doctrina legii ca regulă de viaţă a folosit multor lucrători, a pregătit, a trimis, a ordinat oameni: unii neavând Duhul, au obligat legea ca singură regulă de credinţă, pentru a ţine oamenii împreună; căci dacă o biserică nu este în inima unui predicator, să trăiască şi să moară cu ei şi dacă predicatorul nu este împuternicit de Duhul Sfânt în conştiinţa bisericii, ei se vor despărţi; deci este necesar ca oameni neinspiraţi care forţează legea lui Moise asupra credincioşilor sau locuiesc perpetuu sub poruncile lui Hristos, sau pe legile casei lui, şi când orbesc un om simplu îşi amorţesc conştiinţa, îşi înăbuşesc convingerile, devin bigoţi, îi înarmează cu răutate faţă de alţii, fixează câteva noţiuni evanghelice în capul lor şi îi umplu cu mânie firească (sub numele de zel) în numele legii ca singură regulă de viaţă, spunându-le că împlineşte toată neprihănirea, lucrarea este făcută, oamenii sunt uniţi, nu de adevăr, sau dragoste, ci de jugul preoţiei.
Cred că prin acest jug, legiuni sunt legate în băncile bisericii, în lucrarea lui, la masa lui, în comunitatea lui; şi prin acestea, oamenii sunt ţinuţi fără legătura dragostei eterne, a păcii sau a unităţii credinţei.
Cred că nici un predicator nu are autoritate sau putere să mă lege de lucrare, întrunire, masă sau comunitate, nu mai mult decât poate el însuşi să obţină aprobarea lui Dumnezeu, un pastor după inima lui Dumnezeu, care îmi dă cunoştinţă şi înţelegere, şi care merge înaintea mea cu judecata şi experienţa; sau pot spune ca Pavel „urmaţi-mă pe mine”.
Cred că jugul preoţiei este ca cel al lui Moise, ţine oamenii sub robia fricii de oameni, ceea ce aduce o cursă, deoarece legea lui Moise aduce frica de răzbunare, care aduce teama de moarte.
Cred că un sărman păcătos speriat prinde repede acest gen de doctrină, fiind, aşa cum spune omul înţelept, unul dintre cei simpli care cred orice cuvânt, dar odată ce Duhul lui Dumnezeu vine peste astfel de oameni, aceste juguri sunt ca şi corzile lui Samson, zboară; şi imediat ce o astfel de pasăre a scăpat din cursă, mesagerii şi membrii unor astfel de biserici îi vor urmări, îi vor vâna, îi vor face perplecşi, la fel cum Saul l-a vânat pe David, sau cum legea lui Moise l-a urmărit pe păcătos, până la încetarea dreptăţii divine.
Cred că nimic nu este supunere faţă de credinţă, ci doar ceea ce este făcut cu credinţă; şi nimic nu este roadă a Duhului, ci doar cea la care îl conduce Duhul pe om şi îl ajută să o facă; şi nici un lucru nu este rod al neprihănirii, ci doar cele făcute de persoane care sunt îndreptăţite şi se află sub influenţa credinţei prin care aleşii sunt îndreptăţiţi.
Cred că orice om care apare la amvon înaintea sfinţilor lui Dumnezeu, ca şi slujitor al lui Hristos, lucrător al Duhului, administrator al harului lui Dumnezeu, şi care nu este convertit, este unul din cei mai mari şi mai răi impostori, cu puţin inferior lui anticrist, lui Simon Magul, sau lui Balaam.
Cred că el este cel mai entuziast din lume, care, într-un amvon public, pretinde Duhul şi harul lui Dumnezeu, şi contraface influenţa divină, pentru a înşela oamenii în a crede, în vreme ce el nu le are, deoarece el înşeală păcătoşii, se înşeală pe sine, şi încearcă să înşele chiar pe aleşii lui Dumnezeu.
Cred că un om care nu permite nici o pretindere a lui Hristos sau a Evangheliei, decât pe baza a ceea ce el numeşte temperament bun, blajin sau liniştit, acesta îi exclude pe Ieremia, Iona, Elias, Moise, Pavel, Iov şi toţi aleşii lui Dumnezeu.
Cred că un astfel de om este liniştit în temperamentul lui, omul puternic păstrează posesia palatului şi a bunurilor lui în pace – ei se simt bine în Sion; dar cei care se războiesc cu lumea, cu carnea şi cu diavolul, sau ca Iona, trei zile şi trei nopţi în adânc, aceste adversităţi nu îl lasă liniştit în trupul de carne – aceştia au necazuri în lume şi caută pacea doar în Salvator.
Cred că orice om care se laudă cu excelenţa temperamentului lui sau cu orice altă ramură a perfecţiunii trupeşti, este străin de Hristos şi nu are adevărata sfinţire. Când Iov L-a văzut pe Domnul, a strigat „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în sac şi cenuşă”, Când Isaia L-a văzut, a spus „Cine sunt eu, sunt un om cu buze necurate”, când Daniel L-a văzut, „toată frumuseţea lui s-a schimbat în slăbiciune şi nu a mai avut putere”. Şi dacă vine la mine vreun om, spune Hristos, şi nu urăşte pe tatăl, pe mama sa chiar viaţa sa, nu poate fi discipolul meu.
Cred că omul care iubeşte suveranitatea lui în inimă şi se roagă sincer, în particular, unde nu îl vede decât Dumnezeu, este un supus loial al lui Dumnezeu, ca şi cel ce se trezeşte dimineaţa şi Îl binecuvântează cu voce tare sau cel care se mişcă sub influenţa suveranităţii lui Regis Donum.
Cred că toate persoanele care îşi pun banii la construirea capelelor sau la repararea lor, pentru evanghelie, în aşteptarea i speranţa de a face opt, zece sau cincisprezece sau douăzeci de procente din banii lor, sunt cei mai răi cămătari şi fac comerţ cu un bun care îi va scufunda într-o zi în insolvabilitatea eternă; căci dacă un cămătar este exclus dintre cetăţenii Sionului, Psalmul 15, ce stare are acesta care udă rădăcinile răului cu interesele lui nelegale, făcând din bogăţiile cerului, marfa sa?
Cred că niciodată nu au fost decât două căi spre cer şi glorie, una prin fapte şi alta prin credinţă. Prima este „dacă trăieşti, ţine poruncile”. A doua este „noi care credem, intrăm în odihnă” Acestea sunt singurele căi deschise de Dumnezeu, deci omul care încearcă o cale de mijloc, „merge într-o direcţie necunoscută”, Ier. 18:15, sau rătăceşte într-o pustietate fără drum.
Cred că a povesti poveşti vechi de la ţară sau fabule ale bătrânelor de la amvon nu hrăneşte oamenii cu cunoştinţă şi înţelegere, nici nu descoperă comorile lui Dumnezeu, vechi sau noi, ci are tendinţa de a face oamenii mai mult ca atenienii decât ca creştinii, ei auzind şi spunând lucruri noi.
Cred că toate cluburile de deversare, respectiv societăţile de dispută, ţinute de oameni fără har, pentru nimic, nu pot fi justificate de explicaţiile pe care le avem despre disputele lui Pavel la şcoală sau ale lui Tyrannus; înseamnă aruncarea de perle la porci, înseamnă a chema judecata lumii acesteia asupra acelor mistere pe care Dumnezeu le-a ascuns de cei înţelepţi şi chibzuiţi: nici un om bun nu încearcă să îl tenteze pe Dumnezeu; iar un nebun fără înţelegere nu are voie să vorbească despre legământul lui Dumnezeu: a face sport, a bate din palme, a striga, acolo acţionează credinţa şi reverenţa, acolo, ne temem, că într-o zi totul se va termina cu plâns, vaiet şi scrâşnirea dinţilor.
Cred că este un lucru ca un om să înceapă în Duhul şi alt lucru ca Duhul să înceapă în om.
Cred că orice om care începe în Duhul sau cu Evanghelia, va sfârşi cu siguranţă în fire şi sub lege; omul nu face nimic perfect; iar legea nu face nimic perfect: legea va acoperi omul firesc, iar omul firesc va acoperi evanghelia: evanghelia este o lampă ce arde, iar cei ce o poartă trebuie să fie copii ai luminii. Erau doar 300 în zilele lui Ghedeon, din 3000, care au avut voie să poarte vasele şi făcliile şi să strige „sabia Domnului şi a lui Ghedeon”; iar aceştia au fost oamenii care nu îşi vor pleca genunchiul pentru puţină apă, cu atât mai mult înaintea lui Baal sau Mamona.
Cred că oriunde începe Duhul lui Dumnezeu o lucrare a harului, o duce la bun sfârşit. Ceea, este făcut pentru totdeauna, toate lucrările Lui sunt perfecte; Duhul este o fântână de apă vie în credincios, care ţâşneşte în veşnicie; Mângâietorul se odihneşte veşnic, El nu va pleca niciodată din sămânţa alesului, lume fără sfârşit.
Cred că moralitatea reală, conform cu doctrina lui Pavel este milostenia, sfârşitul poruncii este milostenia , din inimă sinceră, o conştiinţă bună şi o credinţă neprefăcută; şi deşi a avea milă de săraci şi a-i ajuta sunt cele mai bune fapte de care sunt capabili copiii fireşti, totuşi un om îşi poate da toate bunurile pentru a hrăni săracii, trupul să îi fie ars, şi totuşi să nu aibă milostenie şi moralitate.
Cred că Pavel se putea lăuda cu performanţe omeneşti mai mult decât oricine; era evreu din evrei, din cei mai stricţi farisei; respecta legea fără vină; persecuta biserica plin de zel, şi acestea erau considerate câştiguri; dar când a fost atins de harul lui Dumnezeu, le-a considerat ca o pierdere, gunoi şi le pune pe seama ignoranţei şi necredinţei; dar nici ignoranţa, nici necredinţa nu sunt rădăcina adevăratei moralităţi.
Cred că este un lucru ca porunca sfântă să fie dată unui om, 2 Petru 2:21, şi este altceva ca Dumnezeu să aşeze porunca în mintea omului şi să o scrie în inima lui: primul stă prin propria credincioşie, faţă de ceea ce i se dă; al doilea stă pe credincioşia lui Dumnezeu faţă de Hristos şi sămânţa Lui, fiind în legătura legământului veşnic: primul trebuie să ţină porunca sfântă care i s-a dat, al doilea „este ţinut de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă şi salvare.”
Cred că Irod asculta predicarea lui Ioan, cu bucurie şi făcea multe lucruri; dar acelea au avut un sfârşit mai bun decât cei care aud evanghelia cu tristeţe şi sunt convinşi că ei nu pot face nimic; căci Dumnezeul adevărului declară că fără El nu putem face nimic, dar prin El, Pavel putea totul.
Cred că omul care predică răscumpărarea întregii lumi este străin de aplicarea răscumpărării. Dacă ar fi predicat răscumpărarea particulară, au răscumpărarea Sionului, el s-ar exclude; dar răscumpărarea universală include toată rasa umană, deci şi pe el; dar este o bază şubredă, căci citim că unii sunt deja în iad şi nici unul nu este acolo, în afară de cei care fac o minciună din doctrina răscumpărării.
Cred că actualii falsificatori ai restaurării diavolului sunt un fel de mijlocitori care necesită calificare extraordinară; mijlocitorii evrei, ca Moise, marele preot, judecătorii, profeţii, etc. erau evrei; erau din religia evreiască şi nu stăteau între Dumnezeu şi lume, ci numai între Dumnezeu şi Israel. Dumnezeu i-a numit în acea poziţie şi i-a pregătit prin Duhul Lui să „stea în spărtură.
Cred că Hristos a luat asupra Lui sămânţa lui Avraam; copiii promisiunii fiind carne şi sânge; Isus Însuşi a fost parte din aceasta; El a fost făcut păcat pentru noi şi făcut perfect prin suferinţe şi a devenit cel mai bun şi binecuvântat mijlocitor între Dumnezeu şi aleşii Lui, Israel, nu între Dumnezeu şi lume, căci împărăţia lui mijlocitoare nu este din lumea aceasta; El nu s-a rugat pentru lume; El nu Şi-a descoperit tainele lumii; El a răscumpărat oile Lui (nu lumea); El nici nu mijloceşte pentru lume.
Cred că toţi mijlocitorii pe care papii i-au făcut aveau credinţa lor şi nici unul dintre ei n u a fost împuternicit de papă să stea între Dumnezeu şi eretici; intervenţia sau mijlocirea lor se limitează la curva Babilonului.
Cred deci că falsificatorul şi apărătorul restaurării diavolilor, trebuie calificat pentru slujba lui de mijlocire fiind părtaş al naturii diavolilor; având profesia lor, având părtăşie nu numai cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci şi cu lucrătorii; are părtăşie cu diavolii, 1 Cor. 10:20, dacă devine un mijlocitor şi un lucrător al unei „congregaţii din adâncimile iadului”, Prov. 9:18; fără calificările de mai sus, nu este potrivit pentru slujbă, deoarece nu poate fi atins de sentimentul infirmităţii diavolului; nici nu poate avea o milostenie universală pentru a simţi cu ei; toţi mijlocitorii pământeşti numiţi de Dumnezeu aveau aceleaşi infirmităţi ca şi oamenii.
Cred că este o sarcină grea să găseşti un text în Biblie care permite unui om să îşi asume slujba şi la fel de greu este să aplici un text pentru restaurarea diavolilor; văzând că Atotputernicul spune „pe voi, oamenilor vă chem”; ei trebuie să spună împreună cu regele Saul „m-am forţat în slujba aceasta.”
Cred că aceşti apărători ai răului nu îi permit lui Satan partea de înţelepciune şerpească pe care i-o aplică Scriptura; căci dacă Hristos trebuie să restaureze toate lucrurile, diavolii şi sufletele condamnate, să intre în favoarea lui Dumnezeu, atunci diavolul ar fi un nebun să ispitească atâţia sfinţi să Îl blasfmieze pe Salvator; şi mai mult, să dorească să îl distrugă din vârful templului; căci dacă Satan ar fi putut distruge marele Restaurator, ce s-ar fi ales de restaurarea Lui? Această doctrină, contrară doctrinei lui Hristos, îl prezintă pe Satan ca divizat împotriva lui însuşi; şi atunci ori regatul lui ori restaurarea lui trebuie să cadă: Satan trebuie divizat împotriva lui însuşi sau să fie ignorant cu privire la misterul restaurării lui; iar dacă este ignorant, atunci este o taină pentru mine de unde au aflat apărătorii lui.
Cred că omul trebuie să fie un talent în arte, care poate fixa orice timp fie pentru scopul cerului, sau în creierul lui, când se vor frânge lanţurile din întuneric ale diavolului, când pedeapsa cu distrugerea veşnică din prezenţa lui Dumnezeu are o perioadă; când cei ce se vor trezi la ruşinea veşnică şi la dispreţ, vor fi glorificaţi; când legea eternă va fi anulată; când toate titlurile vor eşua şi cuvintele Salvatorului vor trece; când decretul irevocabil al dezaprobării va fi înlocuit; când condamnarea veşnică de care vorbeşte Hristos va înceta; condamnarea trecută va fi rechemată; distanţa fixată va fi îndepărtată; fumul care se înalţă veşnic, va fi suflat; şi când cei cărora Hristos le spune „unde sunt Eu, tu nu poţi veni”, vor veni acolo unde este El; şi când „această cunoaştere din mormânt” şi din iad va avea loc.
Cred că trebuie să stăpânească limbile foarte bine şi artele, cel care visează vremurile de după distrugerea lumii, a vedea dincolo este vasta eternitate.
Cred că falsificatorul şi apărătorul acestei doctrine a restaurării diavolului şi puterea care autorizează şi influenţează acest soi de mijlocitori, este el însuşi tatăl minciunilor, care are posesia acestora, apărătorii şi bunurile lui în pace; dar dacă harul le atinge inimile, iar apoi să vină ora încercării, după ce au fost cercetaţi în ciurul lui Satan, cum a fost Petru, sau cum a fost Pavel chinuit de diavol, sau să aibă „bunurile, familia, trupurile şi sufletele lovite”, cum a fost Iov, ori vor renunţa, dacă nu blestemă, la slujba lor; căci vor găsi destul de lucru pentru a-şi asigura chemarea şi alegerea; şi în consecinţă, vor lăsa pe diavol să îşi susţină singur cauza şi vor zice cu Pavel „nu suntem străini de planurile diavolului” şi sfătuiesc pe alţii să nu aibă părtăşie cu diavolii.
Cred că papa care este fondatorul şi susţinătorul purgatoriului, şi-a primit (agreabil faţă de Scriptură) scaunul, puterea, autoritatea şi doctrina de la diavolul însuşi; şi cred că cei ce au de-a face cu doctrina restaurării diavolilor, şi-au primit minciunile de la acelaşi tată.
Cred că doctrina apostolilor se împlineşte zilnic, când zice „în zilele din urmă mulţi vor părăsi credinţa.” Şi cred că ipocriţii noştri moderni au căzut rău de la mărturia strămoşilor lor: ipocriţii din vechime se temeau şi spuneau „cine din noi va locui în foc? Cine va trăi în ardere veşnică? Dar jucătorii scenei vor spune că se temeau când nu era nici o teamă; căci nu există foc veşnic.
Cred că mărturia vechilor ipocriţi din Sion conţinea cuvinte adevărate şi doctrină sănătoasă; că există foc mistuitor şi veşnic; unde vor merge cei răi cum spune Salvatorul „mergeţi blestemaţilor în focul veşnic” Mat. 25:41, adică în iad; în focul care nu se va stinge niciodată; unde viermele nu moare, focul nu se stinge, Marcu. 9:43, 44.
Cred că cei ce susţin moartea acelui vierme ce nu moare niciodată, şi stingerea focului care nu se stinge, nu s-au gândit bine nici la foc şi nici la combustibil. „Tophet este poruncit din vechime; Căci de multă vreme este pregătit un rug, gătit şi pentru împărat: adânc şi lat este făcut, cu foc şi lemne din belşug. Suflarea Domnului îl aprinde ca un şivoi de pucioasă.” Isa. 30:33. Când toate ramurile arse ale lui Adam cel căzut sunt aruncate în acest Tophet, toate vasele de lemn sau de pământ, numite de Pavel vase de necinste, fiecare pom corupt, fiecare smochin fără rod, făcut să fie distrus şi respiraţia Atotputernicului Dumnezeu „va aprinde aceste tufişuri de spini şi mărăcini”, putem spune cu profetul că această grămadă are foc şi lemn mult şi omul trebuie să stăpânească bine cuvintele ce răspund la întrebarea Salvatorului despre acest subiect, „dacă fac aceasta pomului verde, ce vor face cu cel uscat”? Luca 23:31.
Cred că dacă cuvintele „distrugere veşnică, chin veşnic, condamnare veşnică” nu au alt sens decât o vreme limitată, acea „viaţă veşnică, dragoste veşnică, salvare veşnică şi strălucire în gloria împărăţiei lui Dumnezeu veşnic”, se referă tot la un timp limitat; iar Dumnezeul veşnic, care trăieşte etern, poate înceta să mai existe la un moment dat. Cuvintele care se referă la existenţa eternă a lui Dumnezeu fixează salvarea eternă a aleşilor şi condamnarea veşnică a condamnaţilor; deci dacă se poate dovedi această eliberare a diavolului, nimic nu mai este sigur; deoarece se poate mişca întreaga împărăţie a cerurilor. Un grăunte de speranţă în adâncimile iadului ar face stâlpii cerului să tremure.
Cred că cei care nu sunt neprihăniţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; şi suferinţa sub blestemul legii, în iad, nu poate fi nicidecum numită supunere faţă de preceptele legii, nu mai mult decât păcătoşii condamnaţi, care „blestemă pe regele şi Dumnezeul lor” şi se poate spune că împlinesc neprihănirea.
Cred că nici un om nu este potrivit pentru a avea slujba publică de a vorbi şi a disputa tainele glorioase ale lui Dumnezeu, în adunarea răilor, c a cei care au duşmănie, a căror mânie este inflamată, care au conştiinţa marcată şi care au primit savoarea morţii, fiind aşezaţi sub evanghelie. Aceşti oameni se mişcă în elementul lor propriu; „căci ei au fost aleşi din vechime pentru această condamnare”, dar pentru oamenii care au reverenţă faţă de Dumnezeu, conştiinţă faţă de El, cunoştinţa adevărului, a-L tenta pe Dumnezeu, a întrista pe Duhul Lui, şezând pe scaunul batjocoritorului, frecventând adunările batjocoritorilor, înseamnă a acţiona în afara caracterului şi vor avea zile grele cu conştiinţa: Dumnezeu ne spune să lăsăm cioburile cu cioburile, aceste vase sparte la fântână, care trebuie scufundate în adânc, ele nu sunt de folos aleşilor Domnului. Oameni pe care Hristos i-a orbit, în judecata Sa, de care Dumnezeu a ascuns tainele Împărăţiei, nu pot fi judecători buni ai doctrinelor evangheliei.
Cred că înţeleptul a vrut să spună ceva cănd a rostit „buzele nebunului îl înghit”; căci unii oameni, făcând dispute împotriva lui „Dumnezeu care face pe orice om să fie condamnat”, se condamnă singuri, susţinând contrariul.
Astfel sfârşeşte mărturia lui Coal-Heaver, scrisă, semnată şi publicată de W. HUNTINGTON, S. S.
